Îmi aduc aminte cum, prin clasele primare fiind, am aflat despre sinonime la orele de gramatică. La început, am fost mirat de ce oamenii au simțit nevoia să folosească două sau mai multe cuvinte pentru a denumi aceeași noțiune. Bun, am înțeles eu încă de pe-atunci cum stă treaba, nu toate erau folosite egal, după cum îi tună omului, de aceea mă străduiam să găsesc sinonimele ”perfecte”. De exemplu, nici acum nu știu care este diferența între țiței și petrol, mi se pare că pot fi folosite foarte bine când unul, când celălalt, indiferent de context. La fel, aveam convingerea că ”a zice” și ”a spune” sunt, de asemenea, sinonime absolute, singura deosebire găsită fiind că unul este format din 4 litere, iar celălalt din 5... De ce oare lingviștii ăștia ai noștri complică așa tare lucrurile?!... Nu era mai simplu să avem un singur cuvânt pentru acțiunea de comunicare, cea care ne face diferiți de lumea animală, chiar dacă uneori nu o arătăm? :) Un singur verb, o singură formă, doar o conjugare (de mulțimea de timpi oricum nu scăpam) - ar fi însemnat mult mai puțină bătaie de cap la făcut propoziții, fraze și toate cele care constituie chinul suprem pentru ucenicii dintr-a patra...
