continuare de-aici... Tango in Harlow II
Somnul nu e deloc unul liniștit, cred că diferența de fus orar m-a dat un pic peste cap. Deh, bătrânețea... :) O fi bun patul, nimic de zis, dar nu e ca ăla de acasă. Mă trezesc în miez de noapte, mi-e foarte cald, așa că opresc aerul. După o oră se face rece, trag pilota bine peste mine, dar somnul îmi e cumplit de agitat, așa e prima noapte de acomodare în alt pat, oriunde aș fi plecat. Mă trezesc din nou. E 4,00, cam devreme, pusesem ceasul să sune la 5,00. Dar, dacă mă gândesc bine, e ora la care mă trezesc de obicei, în patria noastră scumpă (6,00) - explicabilă, din acest punct de vedere, insomnia cea matinală. Clock-ul meu intern n-a sesizat faptul că ne-am deplasat ceva grade pe longitudine, către vest, și-mi dă alarma... asta e, degeaba încerc să-l păcălesc, trăgând pilota cea pufoasă peste ochii mei cețoși, nu mai e rost de somn. Gata, jos din pat și la treabă!
Mă pun să lucrez ce-aveam în minte de ieri, o prezentare, o ordine de
bătaie în discuțiile de a doua zi, pe punctulețe bine conturate in my mind. Răsfoiesc
dosare, mai găsesc ceva termeni tehnici ce-mi pun probleme, caut traducerile pe
google (cele 24 de ore de internet n-au expirat încă); desenele le am în cap foarte vizibil, nu mai e nevoie să le revăd, atâtea
discuții ce-am avut pe marginea lor... Ok, mai departe, mâzgălesc pe câteva ciorne,
mai tai, mai adaug, schițez din nou cele câteva fraze de introducere în
proiect. Cel mai important - fac încă o recapitulare (a câta?!) a problemelor de
clarificat și/sau de dezbătut cu partenerii britanici. Trebuie să-i fac să
înțeleagă și modul nostru de lucru, sunt foarte căpoși, nu renunță ușor la
pretențiile lor, aberante uneori. Și trebuie să pricep și eu foarte bine ce
vor, unele chestiuni discutate doar pe telefon sunt cam neclare, trebuie să
ridic smog-ul de pe ele. Mama ei de engleză, ce frisoane îmi dă!
5,45 - gata, am terminat, ajunge
cu stresul de dimineață, că ziua-i lungă... and the best yet to come, cum bine
zic englezii ăștia. Rapid - toaleta
de dimineață, un refresh binevenit, după atâta efort intelectual (sic!)... Hmm,
încă un detaliu ce nu l-am observat aseară mă intrigă acum, de dimineață...
sunt două țevi la bateria de la baie care concură la umplerea ei, în caz de
nevoie. De ce oare? E clar, îmi dau eu imediat răspunsul savant, englezii se
grăbesc foarte tare și vor să dubleze debitul deversat în cadă, să nu piardă
timpul. Ha, ce tăntălăi! Dar după ce m-apropii mai bine (flăcău, poartă
ochelarii, mai lasă fudulia!) observ că pe robinetul fiecărei țevi e ceva scris,
cu litere minuscule... "hot", "cold". Ahaaa... altcineva e
berbec (nu spun cine :)), "lorzii" m-au avut de data asta, mă
gândesc că uite-așa se elimină riscul umplerii unei căzi cu apă rece, când cea
caldă își dă obștescul sfârșit înainte de vreme, cum se mai întâmplă prin alte
părți. Mă rog, eu n-am nevoie, sunt adeptul dușului rapid, iar acesta are o
baterie clasică care mă "servește" fără cusur.
6,50 - ieșim spre micul-dejun. Restaurantul e mare, aerisit, mese libere
berechet, animație ioc. Pesemne că lumea nu-i așa matinală ca noi. Chelnerițele
aduc cu cele de prin Băile Herculane sau Techirghiol, par a se apropia rapid de
vârsta pensionării... so, se mișcă în consecință. :) Engleza lor -
identică cu cea a fetelor de la recepție, adică neinteligibilă. Avem mic dejun
continental inclus în prețul camerei. Inspectăm rapid "conținutul"
acestuia - slăbuț tare, riscul de inaniție se conturează destul de pregnant. Decidem
rapid - lady, fully english breakfast, please. Contracost, evident, dar din
varianta asta mai poți înțelege ceva, cu basic te ridici flămând de la masă. Eeei… așa da, noțiunea de mic-dejun devine subit mare-dejun :), la apariția unor
platouri generos asortate.
7,30 - rugăm pe doamna de la recepție să ne cheme un taxi, nu cunoaștem
rețelele locale. Apare unul mai modern ca cele de la gară, cu ceva întârziere;
ne impacientăm un pic, vrem să fim punctuali, contează mult la o primă
întâlnire. Dar nu e cazul, traficul e foarte lejer. Constat că impresia de ieri
a fost corectă, englezii sunt căliți la frig, nu glumă. Sunt cam 10°C afară,
dar gagiul e în cămașă cu mânecă scurtă și merge cu ambele geamuri din față deschise.
Man, ridică unul din ele, că mă ucizi! Ajungem la timp, din fericire.
7,55 - suntem la intrare. Formalitățile de acces sunt rapide, ne preia Dave, unul
din partenerii de discuții, iar la 8,05 suntem deja în sala în care se va
desfășura ședința de lucru. Gazdele ne-așteaptă cu un ceai sau o cafea, după
preferințe.
Se fac prezentările (ne domină numeric, sunt cam 7-2 :)) și fără prea
mult protocol se intră în problemele de fond. Mă liniștesc pe loc, îmi place
modul lor de abordare, direct, fără floricele. Nu e necesară nicio prezentare a
proiectului, așa că îmi vine foarte ușor și mie, scap de stresul unei
prezentări în limba lui Shakespeare. Discuțiile curg lin, avansăm rapid. Ei au
câteva întrebări, discutăm cu planurile în față. Cum spuneam, la cât le-am
frecat, am răspunsuri rapide la toate nelămuririle lor. Desigur, și eu îi
"torpilez", la rândul meu, cu întrebări despre toate cele care mi-au
chinuit liniștea ultimelor două luni, nu-i slăbesc ușor. Nu mai am rețineri
nici cu engleza, oamenii deschid gura sănătos când pronunță, așa că țin bine
pasul cu firul discuției (exceptând, of course, cuvintele pe care nu le cunosc
deloc). Doar unul dintre ei e rudă cu fetele de la hotel :), și mai are și
dantura cu probleme, așa că vă dați seama ce combinație "perfectă"
pentru dicție. Însă dacă ceva nu e clar, nu mă jenez să întreb, chiar și de
două-trei ori, și-atunci îmi sar cu toții în ajutor, fără a fi deranjați; avem
nevoie de explicații cât mai detaliate, să facem treabă bună împreună - interesul
nostru comun. Că doar de-aia am bătut drumul până aici, nu să ne plimbăm (deși
poate aș fi preferat so).
Pauză de masă. Mda, pentru cine are la pachet, nu pentru noi. Dar compania
are cantină pentru angajați, sistem contracost, așa că e loc și pentru ausslanderi.
Ieftin și bun. Mai avem 30 de minute libere, Dave ne propune un tur de
prezentare a întreprinderii. Interesant, instructiv, organizare impecabilă a
spațiului de lucru, oameni dedicați care-și fac treaba tenace; locul îmi
amintește de (foste) unități industriale de-acasă pe la care am trecut în
vremea când făceam practica studențească, înainte de-a fi vândute pe-o cutie de
chibrituri.
Paranteză, nu neapărat filozofică: am constatat că insularii nu o duc deloc rău cu
locurile de muncă (deși criza nu i-a ocolit nici pe ei - mă rog, privind la altă scară), și-au
păstrat unitățile industriale de succes, cu precădere în domeniul tehnologiilor
de vârf - electronică, telecomunicații, dar și din altele, dacă au existat
piețe bune - construcții de mașini/de nave, industrie grea, industrie metalurgică
etc. Mutarea producției către Est, pe motiv de forță de muncă ieftină, e un
clișeu folosit la greu în emisiunile tv cu profil economic. Da, poate că au
relocat fabricile de textile sau de piese auto sau mai știu eu ce, dar au încă industrie
competitivă, au agricultură (eco sau mai puțin, n-are importanță), sunt ași în
materie de transporturi (mă repet, sistemul de cale ferată în Londra și
împrejurimi este impresionant), investesc în turism, pe scurt - englezii PRODUC
în continuare. Nu au încetat niciodată activitățile productive pe motiv că pot cumpăra de la alții sau că are
cine s-o facă în locul lor. Și-n perioada aia de maximă extindere colonială ar
fi avut pe cine să pună la treabă, nu? Nu se poate să avem doar consum, ca
nație vorbesc, cred (de fapt, sunt sigur) că trebuie să mai și producem câte
ceva. Altfel, vom dispărea în curând, ne vom evapora după harta Europei. Sau probabil
că vom fi asimilați de către alții mai destoinici ca noi, care să ne învețe
(din nou) ce înseamnă să produci - fie ei englezi, germani, ruși sau, de ce nu,
unguri. După '90 la noi s-au închis mai toate marile unități industriale cu o frenezie de
neînțeles. Ok, nu știam să facem tractoare, nu știam să facem autobuze, camioane,
strunguri, mașini grele, rulmenți, medicamente etc. sau le făceam atât de prost, încât mai
bine cumpărăm. Frate, da' chiar nimic nu mai știm să facem? Nici măcar să cultivăm roșii sau
castraveți? Până când vom tot cumpăra? În cazul ăsta, stau și mă întreb cum,
Doamne iartă-mă, a trăit (supraviețuit) țara asta în anii regimului defunct?
În fine, nu am încă răspunsurile la toate aceste întrebări, misterul persistă.
Gata cu filozofia, revin. După vizita instructivă prin halele de producție,
ne întoarcem la treabă. Înainte de a reîncepe, colegul meu le propune
partenerilor englezi ca a doua zi să încheiem mai devreme, dacă este posibil (în
jurul orei 14,00), să putem prinde și noi 2-3 ore libere de hoinărit prin
metropolă, să putem vedea pe viu "the beautiful London" (sau măcar a
small part din ea :)). Evident, suntem disponibili azi să stăm peste ora
17,00, dacă este cazul, să progresăm mai rapid. Aranjamentul este agreat de
toată lumea, așă că avem de lucru în plin, nu sesizăm scurgerea implacabilă a timpului.
Pe la 18,30 Dave dă semnalul de închidere și, amabil, se oferă să ne conducă la
hotel cu mașina personală, deși are de condus cam două ore până acasă. La ei,
ca și la americani, distanțele se măsoară în timpul necesar de condus, nu în
kilometri, ca la noi. Mulțumim frumos, ajungem rapid la hotel și hotărâm să
cinăm loco, fără ieșiri în oraș astă-seară. Ne păstrăm energia pentru vizita
Londrei, de-a doua zi.
Dan
13.04.2012
Să știi că a trebuit să mai arunc un ochi pe episodul anterior, ca să reintru-n atmosferă. Știi tu ce vreau să spun :-). Dacă nu, atunci află că în ce privește plăcerea cu care citesc scrierile tale nu se aplică „mai răruț, că-i mai drăguț!”.
RăspundețiȘtergereGata cu laudele, că p-ormă zice lumea că mă plătești ca să te scarpin în coarne.
M-am gândit, citind cele de mai sus, la vreo patru chestii.
Trudeam, pe vremuri, într-o fabrică d-asta nouă care încerca să lumineze diverși producători de diverse bunuri ce annume l-ar face pe rozătorul autohton să cumpere țigări, Dero, margarină ori Coca-Cola de la el (ei) și să ignore concurența. O „fabrică” de cercetare de piață care produce rapoarte, nu șuruburi, ți-ai dat seama. Prilej cu care am tot bântuit coclaurile patriei însoțiți, invariabil, de reprezentanți ai producătorilor.
Mi-am reamintit, mai întâi, o plimbare după cină cu un englez, la Mamaia, după o cercetare tip „focus-group”. Toți ceilalți trăseseră deja la pat, omul n-avea somn și cineva trebuia să poarte, în seara aia, cocoașa gazdei care arată oaspetelui împrejurimile. Ne-am sacrificat eu și Laurențiu... mă rog, nu intr-un detalii. Noapte frumoasă de vară, ne-am scos încălțările și ne-am bălăcit picioarele de-a lungul plajei, prin valurile care se topeau în nisip. S-a oprit la unul din chioșcurile cu de toate de pe plajă și a vrut să mai bea o vodcă. I-am luat o „motorola”, că altceva nu aveau, noi ne-am luat câte-un Ursus și am continuat plimbarea.
Cred că am mai spus asta pe-aici, pe undeva.
Englezul a recunoscut că a venit la noi cu idei preconcepute. Constata că suntem mult mai evoluați decât își imagina. Mulți, foarte mulți vorbitori de engleză, chiar dacă cei mai mulți o stâlcesc al naibii de rău. O fi fost vodca sau, poate, se simțea omul atât de relaxat încât să dea drumul la opinii din linia a doua, aia a sincerității. Ori, mai degrabă, credea că ce spune e un compliment. Poate că chiar era, la urma urmei. Doar că mie mi s-a părut nițel ofensator substratul ăla de remarcă apreciativă emisă de un individ care vine dintr-o cultură avansată. Mai lipsea, mă gândeam, să-mi fluture pe la nas oglinjoare și mărgele colorate.
Și tipul s-a scuzat că e tare obosit după ce i-am zis, în engleza mea cam poticnită, că „You know, it is possible să te crezi inteligent că vorbești mai bine decât mine limba engleza născut fiind în Devonshire ori, după caz, undeva prin New Jersey. M-ar impresiona mai mult o situație în care englezul care se îngrijește de un business în România îmi vorbește pe limba mea, român chemat să pun umărul la prosperitatea lui.” N-am rămas prieteni.
Mi-am mai amintit că traducătoarea noastră de la acea vreme, care, în paranteză fie spus, preda engleza la nu știu ce universitate, mergând ea în Anglia pentru înâia oară, a constatat că nu pricepe o iotă din ce-i turuia o duduie în aeroport. „Și eram așa mândră de accentul meu britanic!”, ofta doamna profesoară.
Pe urmă, mi-aduc aminte de un adevărat război de presă între publicații englezești și nemțești dinaintea semifinalei CE de football (sic!) Anglia ”96 dintre Anglia și Germania. Nu s-au sfiit deloc de la schimburi atât de dure încât îmi și imaginam un nou conflict armat între cele două națiuni. Desigur, n-a fost cazul, numai că m-a uns pe suflet o remarcă a nemților, ceva de genul „oare cât de bătut în cap trebuie să fii ca să nu vezi că, dintre toate națiile pământului, tu te încăpățânezi să șofezi pe partea greșită a drumului?!”
Și, în al patrulea rând, m-am întristat (a câta oară?!) reamintindu-mi că trăiesc aici, în țara blestemată să aibă conducători nedemni, mincinoși, corupți, ticăloși, dispuși să demoleze, să vândă, să risipească moșteniri, să distrugă destine. Și tare mă tem că asta nu e tot. Mi se pare mie că se schimbă garda la palat. Pleacă o serie de ticăloși și mă-ngrozesc văzând cine sunt cei care-i înlocuiesc.
Gata, iar m-am întins la vorbă. Și rău îmi pare că am finalizat în nota asta...
Să-ți fie sărbătoarea Paștelui frumoasă, dragă Dan!
Da, te cred, de aceea am pus trimiterea la episodul anterior; mi-a luat cam mult timp să scriu continuarea asta, recunosc. Asta ca să compensez un pic "scărpinatul" tău gentil.:)
RăspundețiȘtergereEu cred c-ai fost teribil de elegant cu musafirul cel englez, dar așa ne stă în caracter nouă, românilor. Și eu mă revolt când îi aud rostind replici de duh, de genul celei menționate. Pasămite, suntem vreo nație de primate, abia trecuți la mersul biped de la cel în patru labe și norocul nostru cosmic c-au venit ei să ne educe, să ne învețe ce și cum. Ba, pardon! Nu cred că e cazul, ba chiar în unele cazuri e valabilă viceversa, pot căsca ei bine ochii si urechile pe-aici, că au ce învăța.
M-am amuzat teribil cu traducătoarea ta cea oficială.:) Eu cred că am scăpat lejer de teama de-a vorbi cu ei direct, nu prin interpret, cu ocazia asta, mai cu seamă văzând ce fel pronunță și ei... De condus, au rezon nemții, ce mai! Dar pe englezi îi apreciez pentru faptul că se adaptează ușor când ies în alte țări (normale :)) din Europa, mie mi-ar fi greu să conduc la ei. Bine, dacă le-ar da prin cap să se schimbe ei, le-ar fi mult mai lejer. Dar vreo 3-4 ani... ce de accidente ar fi pe-acolo...
Mulțumesc pentru urări, Ștefan. La fel vă doresc și eu.
Și, desigur, Hristos a-nviat!
Hristos a înviat !
RăspundețiȘtergereŞi eu m-am trezit cu intenţia de a citi ce mai este nou pe bucăţica mea de blogroll . Mi-am făcut o cafea am îndulcit-o cu miere şi apoi...am pus-o 3/4 direct pe tastatura care oricum trebuia spălată şi dezinfectată . Era clar că sinusoida mea era cam pendulară în dimineaţa asta . Aşaaaa...şi acum , cu moralul ridicat de isprava mea matinală , am citit isprăvile tale , Dan , din delegaţia londoneză . N-am ajuns acolo încă , dar am auzit câte ceva despre ei . Sunt bine conectaţi la producţia industrială . De unde om fi luat noi modelul demolării fără să punem mai nimic în loc , eu nu ştiu . Când am auzit dintr-o gură ce pare a fi cea mai autorizată , că avem acum exporturi de patru ori mai mari decât în urmă cu câţiva ani , am avut o tresărire de mândrie care s-a fleşcăit imediat . Nu-l mai pot crede . De prea multe ori m-a minţit ! Din moment ce importăm mai mult decât exportăm , cu balanţa comercială mereu în deficit ...care va să zică , producem prea puţin , adică n-avem de unde s-o ducem bine . Şi ce energii s-au dus pe apa sâmbetei ...Dar azi este luni şi o putem lua de la capăt . Numai să fie capătul care trebuie !
Adevărat a-nviat!
RăspundețiȘtergereOfff, Radu, îmi pare rău de tastatura ta și de mândrețea de cafea, și eu ador mierea la cafea. Dar, hei, înseamnă că a trecut zona descendentă a sinusoidei, destul de ușor, și-acum ești în plin elan de voie bună, nu?
Nici eu nu mai cred în poveștile cu zâne și cu creșteri economice, mai ales în an electoral. Nu credeam că statistica asta poate fi manipulată atât de ușor, cât să te facă să crezi că a început economia să duduie din nou... mai degrabă cred că dă rateu după rateu, încercând s-o ia din loc, dar știi că, nu mereu ai noroc... câteodată, după un rateu mai zdravăn, motorul capotează definitiv. Hai să sperăm c-al nostru o va lua, totuși, din loc.