În vizită la Zorba – IV

Se zice că mai bine mai târziu, decât niciodată... pe acest principiu marșez și eu acum, cu aceste rânduri care ar fi trebuit s-apară mai an...

So, amintiri din Thassos... continuare de-aici: În vizită la Zorba - III

După instalarea fugitivă în cameră, o problemă majoră ne-a lovit fără cruțare: unde vom mânca ceva? :) Și asta cât mai rapid, foamea ne cam încolțise, căci pe drum nu prea ne-a interesat aspectul, stresați fiind de ora de ajungere în port, la ferry, așa că nu ne-am oprit pe nicăieri să ne așezăm la masă cum se cuvine, ne-am descurcat cu ce-am avut la pachet. Dar pachetul a avut și el limitele lui, iar acum parcă am fi încercat și ceva gătit.
Dar unde să te duci, c-am vrea să fie frumos, curat, cu mâncare bună&proaspătă (oare ne-om potrivi la gusturi cu grecii?!...), nici prea scump, să nu ne taie cheful de tavernă de la bun început... adică, mai pe scurt, să nu luăm vreo țeapă de bun sosit în insulă. Pentru evitarea unei astfel de situații neplăcute, apelăm cu încredere la sfaturile gazdei noastre. Olga ne recomandă Mousses (se pronunță ”mușes”, în traducere - delfinii), care este prima tavernă cum coborâm în drumul ce urmărește faleza, cel pe care am venit de la ferry; Messageios, foarte aproape de prima - de la Mousses către centru tavernele încep să fie înșirate una după alta; încă un restaurant mai spre centru, al cărui nume nu prea-l înțeleg foarte bine în greacă, de-aia nici nu l-am reținut. Și nici traseul nu pare așa simplu ca la celelalte două, dar nu-mi bat capul prea tare – o mai fi ceva de mâncare și pentru noi la cele două dinainte... Și dacă nu găsim, o să luăm ceva de la vreun magazin. Tot de la Olga aflăm că sunt supermarket-uri și aici, har Domnului, de unde ne putem cumpăra singuri tot ce ne va fi necesar - unul chiar foarte aproape de noi (mai micuț) și altul la 10-15 minute de mers pe jos (mai măricel). În zonă descoperim și o patiserie, mică afacere de familie, unde în fiecare zi poți găsi ceva dulce pentru cafeaua de dimineață. Iar vânzătorul va avea grijă să te atragă și cu ceva din "partea casei", specific ospitalității grecești.

Ajungem rapid la Mousses. Locul ne place, terasa nu e foarte mare, pare intimă, cochetă, are mese cu scaune, dar și cu bănci de lemn, nu e foarte aglomerată; vis-à-vis este marea, ale cărei valuri se sparg ușor de mal, fondul sonor fiind unul de basm, decorul este completat de luminile ce-apar ca niște licurici la orizont, de pe continent, așa că nu mai ezităm, campăm și așteptăm să vedem oferta. Vine rapid un chelner, debutez scurt c-un Heinecken (trebuie să remontez consumul de lichide din timpul șofatului, nu? :)), după asta ne ia comanda și mai departe totul decurge perfect. Ai mei iau ceva preparate la grătar, eu încerc o musaca - bună, dar cam grasă. Mythos cum o fi? Am prilejul s-o apreciez după o masă copioasă și devin fanul ei pe loc.:) Până la plecarea din insulă îi rămân fidel, e grozavă (pe cele de import le găsesc și-acasă).

Ne-a plăcut tare mult terasa "delfinilor", primele 3-4 zile ne-am făcut program de vizită de 2 ori pe zi la ei, pentru prânz și cină. Am încercat multe dintre specialitățile bucătăriei grecești, inclusiv caracatiță prăjită (surprinzător de bună și gustoasă). Toate faine și bine gătite. La un moment dat însă, ne-am hotărât să schimbăm taverna, deși piticul se obișnuise cu harta locului (încerca trasee noi printre mesele tavernei la fiecare vizită și-mi dădea emoții de fiecare dată când traversa un prag de 10-15cm al unei podele de lemn), cu pisicile nelipsite la orice terasă din insulă (din Grecia?!...) și cu cele două motorete rezemate la intrare, noi fiind oarecum mulțumiți că nu iese în fugă direct în stradă. De ce? Pentru că ospătarii greci slăbiseră "strocul" la servire, timpii de așteptare crescând din ce în ce mai mult, chiar dacă noi ceream, să zicem, același meniu. Și, evident, lăsam același bacșiș.

General, privind retrospectiv sejurul nostru din insulă, pentru că la fel s-a întâmplat și mai târziu, pot spune că acest comportament le este specific ospătarilor greci: te tratează regește la început, sunt atenți și foarte prompți în satisfacerea cerințelor tale, până te prind de client; apoi realizează că-ți place localul&mâncarea lor, văd că ai devenit client cotidian, drept pentru care te pun pe plan secund, pe motiv că tu vei aștepta și de data asta, doar ești de-al casei, în timp ce ei se vor ocupa de clienții cei noi care trebuie atrași cu aceeași atenție de care ai beneficiat și tu cu ceva timp în urmă... Probabil, în subconștient, se gândesc că ție nu-ți dă mâna să schimbi bucătăria așa ușor, că deh, fiecăruia dintre noi îi vine greu să înfrângă puterea obișnuinței... și poate că nici nu vei găsi în altă parte ceva la fel de bun ca la ei. Dar surpriză, am găsit! Oferta de taverne din capitala insulei este generoasă, fără discuție. Dar și la taverna nou aleasă povestea urma să se repete în același mod, de aceea am tras concluzia de mai sus. Evident, poate greșesc, nu am pretenția că teoria mea este universal aplicabilă. Sau poate că da?... :)

Următoarea terasă la care ne-am petrecut a doua jumătate a sejurului a fost restaurantul Doukas. Ceva mai aerisită decât Mousses (am găsit întotdeauna locuri libere, indiferent de ora la care am ajuns), meniul un pic mai variat, aceeași bunăvoință din partea chelnerilor la început. A, să nu uit ce galant ne-au întâmpinat la prima vizită... Parcasem mașina undeva în zona portului turistic, o parcare unde am găsit întotdeauna locuri libere. Mergeam pe jos alene către centru, fără să știm pe unde se află restaurantul, oprindu-ne din loc în loc deseori, încercând să identificăm localul cu pricina din priviri. Ni s-a părut la un moment dat că vedem terasa Doukas, părea că erau destule locuri libere, așa că ne pregăteam să coborâm esplanada pe care circulam și să traversăm strada, esplanada fiind situată la circa 80 de cm înălțime față de nivelul străzii. Până să iau piticul în brațe să-l cobor, până să strângem căruciorul, până să ne sucim-să ne învârtim, apare din senin unul din picoli (știți cum stă câte unul la poartă, să te întâmpine, să te conducă... ei bine, chiar acela) cu o scăriță metalică cu trei trepte pe care o aranjează repejor la picioarele noastre. Cobor eu cu minunea blondă în brațe (nu, nu Balaci!...:)), după care dau s-ajut și copilotul, dar cam târziu; tânărul grec deja o făcuse în locul meu, ducea și scara într-o mână și căruciorul piticului în cealaltă, tot poporul îndreptându-se cuminte spre restaurant.

Ei... cum aș fi putut eu să-i spun tânărului picolo grec, după un asemenea gest, că, de fapt, vroiam să luăm masa la terasa vecină? :)) Nu se cădea... și nici nu voiam, de altfel, Doukas era ținta noastră. Spre comparație, nu am văzut la noi pe niciunde atâta solicitudine din partea celor care lucrează în turism și/sau alimentație publică - ar putea foarte bine să vină să ia notițe de la greci, nu să se plângă tot timpul că nu au turiști. Asta e, grecii știu să-și respecte clienții, au înțeles de mult că din asta trăiește afacerea lor, de-aia au învățat să te atragă prin tot felul de mici trucuri. Poate că gestul nu e unul deosebit, poate că era ceva firesc, sau poate că m-am lăsat eu vrăjit prea ușor... Da, dar viața e făcută din astfel de lucruri mici și simple, iar dacă ele îmi sporesc confortul psihic, cu atât mai tare le apreciez.

Bun, să vedem și restaurantul în sine. De cum ne-am așezat, chelnerul care a venit la noi a recunoscut româna și ne-a urat bun venit pre' limba noastră, dovedind o bună cunoaștere a formulelor de salut. Discret, îi face semn unui coleg: "cheamă-l pe Robert!" Robert este un tânăr chelner originar, ați ghicit, din România, mai precis din Craiova. La 26 de ani a ales o viață mai bună ca acasă, din câte ne povestește. Face treaba asta cam de 2 ani, iar când sezonul se închide traversează marea pe continent. Dintr-o dată, comanda ne este ușurată substanțial, totul merge ca pe roate, Robert ne descifrează toate misterele meniului, ne face și câteva recomandări, iar servirea dejunului este rapidă. Normal, suntem aici în premieră. Mythos draft, rogu-te?... Nimic nu este mai rece ca un Mythos rece, desigur. :) Halba este ținută în prealabil la congelator, când vine la masă pare că e brumată de-un ger tomnatic de noiembrie... iar berea dinăuntru e-o splendoare! Efectul acestei manevre este că se menține un timp mai îndelungat la o temperatură corespunzătoare luptei cu vipia de-afară, nu "fierbe" după 5 minute. Bucătăria la Doukas se prezintă foarte bine, totul este proaspăt și bine preparat. Musaka, souvlaki, sardine prăjite, supă de ciuperci, salate felurite, n-am fost dezamăgiți niciodată. Mi-a rămas în amintire o minunăție de dorada (țipura), recomandată de verișoara mea, de-abia aici am aflat ce pește gustos am ratat până acum.. dar poate recuperez și pe-acasă. Nu sunt convins însă, că are același gust, mi-e teamă că tot în Grecia trebuie să revin pentru o experiență asemănătoare! :)

Cum spuneam, scenariul a fost același. Deși Robert era la fel de amabil în continuare, deși veneam aproximativ la aceleași ore, viteza lor de reacție scădea vizibil de la o zi la alta. De unde în prima zi totul a durat cam 50 de minute, am ajuns să stăm mai bine de o oră și jumătate chiar două, la fiecare haltă făcută în curtea lor. Și hai, că poate dacă eram numai noi, ăștia mari, mai treacă-meargă... dar ce te faci cu piticul, că răbdarea lui are limite destul de volatile? Să zicem că avea de smotocit pisicile alea nesimțite care se plimbau nestingherite printre mese (cum le atingea, cum se întorceau cu burta-n sus, la scărpinat), deși chestia asta nu mă încânta foarte tare, deoarece la final de operațiune avea mânuțele pline de păr de pisică și ghiciți cine se ducea la baie cu el. Totul a culminat cu o comandă destul de lejeră, câte o porție de pește pentru fiecare, greșită pe traseul chelner-bucătar - când au ajuns pe masă (destul de greu), erau doar două din trei. Cum eu m-am "sacrificat" în prima tranșă a cinei, grija mea a fost apoi urmărirea piticului printre mesele terasei, destul de aglomerată de-acum. Bine, el era deja o mică vedetă printre chelneri, îl salutau toți băieții, bătea cuba cu ei printre mese, ce mai, era un VIP la scară redusă. Dar mie mi-era teamă că, la un moment dat, îi putea încurca, aveam așa, niște viziuni de coșmar, cu platouri pline de mâncare sărind din mâinile ospătarilor (ca în "Petrecerea", cu Peter Sellers), în încercarea disperată de a-l evita, drept pentru care țâșneam din scaun din două în două minute, la intervenție. Într-un târziu, cu multe scuze pentru misunderstanding, a venit și a treia porție, aproape că mi se făcuse foame din nou. :) 
Și uite-așa am petrecut noi cam două ore juma'te spre trei, pentru un meniu obișnuit de pește prăjit și un Mythos. În loc de una singură, cum ar fi fost firesc. Așteptare care ne-a pus capac și ne-a făcut ca pentru ultimele zile să preferăm un alt local din centrul vechi al Limenas-ului. Dar care nu avea niciun Robert printre ospătari, din păcate.:)

           

Dan

14.06.2012