Chamonix – Aiguille du Midi

La 19,30 ne-am întâlnit cu toții în holul hotelului, urmând să plecăm împreună spre restaurantul unde gazda noastră rezervase cina festivă. Cum spuneam, grace à Swiss și destoinicilor săi angajați, a trebuit să mă mulțumesc, la ceas de seară, cu povestirile partenerilor mei cu privire la activitățile desfășurate peste zi.
Cel mai trist am fost pentru ratarea vizitei la una dintre cele mai moderne unități de salvare montană din Alpi, baza aviatică Salvamont din Chamonix. Dotată cu elicopter SMURD și cu numeroase alte facilități specifice misiunilor SAR (search and rescue), este destinată a face față mulțimii de turiști ce invadează în fiecare an pârtiile de sanie/schi/snowboard existente pe crestele montane dimprejurul orașului, mai bine de 4-5 luni pe an (uneori chiar mai mult, dacă zăpada a căzut din abundență).

Restaurantul ce-a fost ales e unul dintre cele mai bine cotate din Chamonix, faimos în toată regiunea, port-drapel al gastronomiei locale franceze – La Calèche. Termenul se referă la un vehicul cu tracțiune animală ce se pare că a ajuns pe aceste meleaguri din Europa centrală, spre finalul secolului al XVIII-lea (caleașca); oricum, nu vă îngrijorați, francezii aveau și ei al lor "chariot", folosit pentru plimbările protipendadei locale. Interiorul restaurantului era decorat cu elemente specifice care să te ducă cu gândul la mijlocul de transport tradițional amintit – mese rustice din lemn, scaune simple, tot din lemn, roți de căruță atârnate pe pereți, podeaua așezată pe două nivele, din loc în loc (nu mai mult de 40-50 de cm între ele), cu câteva trepte ce-ți creau senzația că urci în trăsură, pereți decorați cu țesături cu motive rustice și tablouri cu imagini din viața rurală. Foarte drăguț, mi-a amintit puțin de Șura Dacilor, din Poiană. Am avut impresia că francezii regretă, întrucâtva, dispariția civilizației rurale, de aceea încearcă să reînvie, fie și prin astfel de localuri, umbrele trecutului. Ciudat, noi (românii) fugim ca de dreaqu' de "binefacerile" vieții la țară, ei sunt nostalgici după ea. Cine să ne mai înțeleagă pe noi, oamenii de azi?!...

Despre gastronomia locală, am numai cuvinte de laudă. Totul la superlativ – meniu variat, servire ireproșabilă. Antreuri diverse, mezeluri asezonate cu tot soiul de brânzeturi locale (că doar la astea francezii se pricep, e clar!). Felul doi, ceva platouri pe bază de carne – pui și porc – gătite de către meseni, direct la locul faptei, cu ajutorul unei farfurii metalice amplasate pe o sursă de foc, gen spirtieră (de efect procedeul), asortate cu cartofi gratinați (probabil buni, dar nu m-am încumetat, plutea grăsimea peste crustă) sau la cuptor (cu coajă cu tot – bucătarii francezi mergând pe același principiu ca la mere, care statuează multitudinea vitaminelor prezente în coajă, dar cum nu sunt de aceeași părere, i-am curățat temeinic). Salata însă, grozavă – simplă, pe bază de frunze de rucola (am devenit fan al acestei minunate plante!), cu ceva roșii și (posibil) ridichi – preparată bine-bine, cu tot ce-i trebuia. Apoi, câteva castronele pline cu fondue puse și ele la foc, pe spirtieră, au desăvârșit festinul. Fondue e o altă specialitate locală, zice-se franceză la origine, dar revendicată și de elvețieni, și de italieni (ceva similar cu palinca, disputată de noi cu vecinii de la vest). În fine, bună, dar grasă de urla ficatul de nervi înăuntrul meu, nu altceva. :) Eram deja plin, așa că vinul alb ce-a sosit în clipele următoare a venit ca un balsam – al sufletului, desigur – in vino veritas, n-ați uitat, nu? :) Și la vinuri le dăm notă mare, deși n-am scăpat ocazia să le laud comesenilor mei soiurile vrâncene al căror fan declarat sunt. După o pauză mai lungă, de socializare :), lângă fiecare masă, chelnerii au adus o altă instalație cu foc, ca o masă de grătar, cu un fel de tambur care se învârtea deasupra flăcării. Pourquoi? Fondue, deuxième épisode. Imediat au adus și-o mare roată de brânză, pe care ne-au lăsat-o lângă, pentru autoservire. Un fel de picnic, organizat la interior. Pentru că nimeni nu îndrăznea să se apropie, Philippe a fost cel care a făcut onorurile la proțap (gazdă perfectă) – a învârtit, săracul, roata aia până a pus tuturor celor de la masă în farfurie (mărturisesc că și eu am fost curios, așa, măcar o linguriță), de cred că se săturase numai de la aromă, până când i-a venit rândul... La final, m-am amuzat copios la comanda cafelei – am cerut un expresso, dar lung, cum obișnuiesc pe la noi (și nu numai, noțiunea există și la unguri, și la austrieci, nu au inventat-o românii), însă acolo termenul nu era deloc cunoscut. 
- Quoi? Double?, mă întreabă mirată don'șoara.
Era trecut de 21,30... nu, n-o voiam dublă, ci doar un pic mai slabă. Încerc să-i explic mai clar ce vreau, așa că fac apel la toate cunoștințele mele de franceză, nefolosite depuis longtemps: 
- Pas double, la même quantité de café, plus d'eau. Rien, fata nu pricepe neam. Ajutorul vine de la Philippe, care traduce pe înțelesul ei – café americana. Zâmbesc, mi-aduc aminte că știu bine la ce se referă (nu numai mie mi s-a părut chioară cafeaua băută de americani!).
- Oui, café americana, c'est parfait.

O seară minunată, relaxarea dată de reîntâlnirea unor oameni deosebiți din toate colțurile Europei, plus masa copioasă de la restaurantul La Calèche au reușit să-mi mai alunge supărarea provocată de anularea zborului și ratarea unor activități interesante din ziua respectivă. După 10-15 minute de mers pe jos în aerul tare de munte ce-a coborât pe nesimțite peste oraș, am ajuns în camera hotelului, unde nu mi-a luat mai mult de 5-10 minute să mă arunc în pat și să visez la Mont-Blanc.
....................................................................................... 

Dimineața, din nou vreme superbă, ca și în ziua precedentă. Așa cum fuseserăm anunțați, programul zilei avea să înceapă cu o vizită pe unul dintre cele mai spectaculoase vârfuri din zonă, l'Aiguille du Midi, altitudine 3.842m. Mda, Alpii au altitudini la care nu am ajuns/visat până acum, 2.509m fiind maximul atins de mine – la vf. Omu, în Bucegi și pe vf. Peleaga, din Retezat. Toponimul "Aiguille du Midi" se traduce literar ca "acul amiezii" sau "acul Sudului". Denumirea provine de la forma conică a masivului montan (se înalță spre cer ca un ac) și din poziția sa atunci când este privit din Chamonix – când soarele trece peste vârful său, este aproximativ mijlocul zilei (amiaza). 
Telecabina care ajunge sus, la 3.842m, este un exemplu de ambiție a omului de a realiza imposibilul. Cucerirea vârfurilor celor mai înalte din lume a constituit întotdeauna o provocare pentru alpiniști, cucerirea lor prin amplasarea și instalarea unor instalații pe cablu care să le facă accesibilă și restului muritorilor – a fost și este o provocare pentru ambiția inginerilor (francezi, în situația de față).Telepherique de l'Aiguille du Midi a fost construit în 1955 și a deținut titlul de telecabina cu cel mai lung cablu din lume pentru aproximativ două decenii. Ea deține în continuare recordul telecabinei cu cea mai mare ascensiune verticală din lume, de la 1.035m, altitudinea de la care pleacă de jos, din oraș, până la 3.842m, altitudinea pe care o atinge în vârful Acului. Traseul are două secțiuni: de la Chamonix la Plan de l'Aiguille (stația intermediară de la 2.317m) și apoi direct, fără nici un stâlp de sprijin, la stația superioară, situață la 3.777m. 
După debarcare, se urcă pe acoperișul stației, de unde se trece pe o pasarelă metalică către interiorul vârfului. Aici se poate vizita un mic muzeu dedicat alpiniștilor și prezentării unor scule și echipamente specifice cățărătorilor (muzeul e scobit în stâncă, parcă e amplasat direct într-o peșteră, numai că este una săpata de mâna omului). După traversarea pasarelei am amețit puțin, probabil din cauza diferenței mari de altitudine străbătută în mai puțin de 20-25 de minute; a trebuit să mă opresc 2-3 minute în loc, orice alunecare pe-acolo poate fi fatală. De-aici, prin intermediul unui lift vertical, după aprox. 60m, se ajunge la platforma de la 3.842m. SNTF-ul a amplasat la acest nivel una dintre cele mai înalte antene din patrimoniul său, cred, încă 50m peste nivelul platformei.

Deși eram echipat corespunzător, cu bocanci, căciulă și fular, pregătit pentru cele 2-3°C anunțate pe net, am constatat că singurul accesoriu care-mi lipsea era o pereche de ochelari de soare. :) Astrul zilei strălucea neverosimil, temperatura era cu 4-5° peste cea prognozată, nicio boare de vânt nu atenta la coafura fetelor. :) Incredibil, Divinitatea ne pregătise o surpriză extrem de plăcută în acea zi, întâmpinându-ne cu un calm atmosferic neobișnuit, chiar și pentru partenerii francezi, oameni care urcă destul de des aici. Apropo, la stația de plecare de jos erau și două plutoane de vânători de munte ce-și trăgeau costumele albe de camuflaj peste ținuta de instrucție – au urcat împreună cu noi, urmând să-și facă antrenamentele specifice pe culmile înzăpezite (coborârea urmând a se face pe schiuri, desigur). Gândul m-a dus în mod reflex la unul dintre filmele mele preferate, "Acolo unde se avântă vulturii", ecranizare a celebrului roman omonim al lui Alistair MacLean.

Sus, pe platforma amplasată în vârful Acului Amiezii, mi-am delectat îndelung privirea cu niște peisaje de basm până hăt, departe, dincolo de granițele Franței, spre Elveția și Italia. Am zărit și Pointe Helbronner, platoul care desparte Franța de Italia, loc unde se ajunge cu telegondola ce pleacă din Aiguille du Midi, după un drum de aproximativ 5km (circulă doar pe timpul verii). Apoi ne-am întors spre valea Chamonix, unde cochetul orășel de munte părea prizonier în chingile formate din semețele masivele montane ce-l împresoară, doar râul Arve îndrăznind să-și taie drum netulburat printre ele. De obicei, orașul nu e vizibil din vârf, ceața fiind un fenomen frecvent la această altitudine. Am admirat cu nesaț și Mont-Blanc, vârful cel mai înalt al Alpilor (4.810m) – părea atât de aproape, încât am avut impresia că-l pot atinge cu mâna. Nu-mi venea să cred că are, totuși, încă 1000m în plus pe verticală față de locul în care mă aflam (montaniarzi încercați, francezii ne-au dezvăluit faptul că ascensiunea dinspre Aiguille du Midi nu e calea cea mai ușoară de a cuceri Mont-Blanc-ul).

Am făcut o mulțime de fotografii, jur-împrejurul platformei, m-am bronzat nesperat pe obraji, am murmurat un bun-rămas munților maiestuoși până la.. următoarea revedere :) și-apoi m-am întors încet la bază, sorbind cu privirea peisajul de vis din fuga telefericului, cu regretul de a nu fi avut timpul necesar unei scurte drumeții peste coama Alpilor.
Așa de mult îmi doream s-o iau prin zăpadă către Mont-Blanc!...

Dan

17.11.2013