Translate

sâmbătă, 6 septembrie 2014

ATGR

Mi-a plăcut să călătoresc de când mă știu. Cu școala (ONT-ul era soluția cea mai frecvent aleasă), cu familia (un Moskvich al unui unchi tare drag sau Taunus-ul nașului meu îmi stăruie și azi în amintiri) sau singur (către satul de munte al bunicii, cu nume atât de frumos – Cosmina), mă bucuram întotdeauna să văd și alte locuri. Dar atunci, în copilărie, traseele erau scurte, parcurse, în marea majoritate a cazurilor, cu trenul sau cu autobuzele acelea de navetiști de care lumea nu prea-și mai aduce aminte azi, IRTA. Aglomerația dată de subțirimea parcului auto, cu 2-3 curse pe zi într-o direcție, sau de mulțimea de oameni care se întorceau acasă de la uzină cu trenul, făcându-l să se urnească cu greu la plecarea din gară, alunga plăcerea drumului în sine. Dar vârsta fragedă a călătorului și convingerea că așa ne-a fost dat și toate astea n-au cum să se schimbe vreodată, aduceau din nou, zâmbetul uitat la burduful dintre vagoane...